Pe un șantier la finalul unei zile de lucru un montator de fațadă urcă pe o schelă montată în grabă, fără balustrade complete pe toate laturile. Nu e prima dată când face asta, termenele sunt strânse, iar schela „completă” ar fi însemnat încă o oră de montaj. De cele mai multe ori, nimic nu se întâmplă. Dar este suficient un singur pas greșit pentru ca „de cele mai multe ori” să devină „de data asta”.
Thank you for reading this post, don't forget to subscribe!Lucrul la înălțime rămâne una dintre cele mai reglementate activități din domeniul securității și sănătății în muncă, tocmai pentru că marja de eroare este mică, iar consecințele unei căderi sunt, de regulă, printre cele mai grave din tot spectrul accidentelor de muncă. HG nr. 1146/2006 privind cerințele minime de securitate și sănătate pentru utilizarea în muncă de către lucrători a echipamentelor de muncă stabilește, pentru lucrul temporar la înălțime, o ordine clară de prioritate pe care angajatorii sunt obligați să o respecte.
Regula de bază este simplă, chiar dacă în practică este frecvent ignorată: dacă o lucrare nu poate fi executată în siguranță de pe o suprafață stabilă, trebuie alese echipamente care să asigure și să mențină condiții de lucru sigure, iar măsurile de protecție colectivă – balustrade, platforme, plase de siguranță – au întotdeauna prioritate față de echipamentul individual de protecție, cum ar fi hamurile de siguranță. Cu alte cuvinte, un lucrător legat cu un ham într-o poziție instabilă nu este soluția corectă atunci când o platformă montată corespunzător ar elimina riscul căderii de la bază.
Scările, simple sau duble ocupă ultimul loc în această ierarhie. HG 1146/2006 permite folosirea lor ca posturi de lucru temporare la înălțime doar atunci când riscul este redus, durata de utilizare este scurtă sau caracteristicile locului de muncă nu permit modificarea de către angajator a condițiilor existente. În practică, însă, scara devine adesea prima și singura opțiune, pentru că este cea mai rapidă de folosit nu pentru că este cea mai sigură.
O situație similară apare în cazul tehnicilor de acces și poziționare cu ajutorul frânghiilor, folosite tot mai des la lucrări de fațadă sau de curățare a geamurilor la înălțime. Legislația permite utilizarea lor doar atunci când evaluarea de risc arată că lucrarea poate fi realizată în siguranță și când echipamente mai sigure nu se justifică din punct de vedere tehnic sau economic. Nu este o opțiune implicită, ci una condiționată, care presupune personal instruit specific și un sistem dublu de asigurare.
Dincolo de alegerea echipamentului potrivit, rămân valabile obligațiile generale: verificarea periodică a schelelor și platformelor, instruirea lucrătorilor cu privire la modul de montare și utilizare, și, nu în ultimul rând, supravegherea la fața locului. O schelă montată corect dimineața poate deveni riscantă până seara, dacă cineva a demontat o balustradă „temporar” pentru a trece un material și a uitat să o remonteze.
Lucrul la înălțime nu devine sigur prin respectarea formală a unei liste de verificare, ci prin înțelegerea faptului că fiecare element al ierarhiei de protecție, de la platformă la balustradă, de la ham la instruire, există pentru a compensa exact acel moment de neatenție care, la sol, ar fi fost lipsit de consecințe.