Prin Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cauza C-430/19, cu privire la litigiul dintre SC C.F. SRL împotriva Administrației Județene a Finanțelor Publice M. și Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice C., la solicitarea Tribunalului Cluj, a fost soluționată cererea de anulare a actelor administrative fiscale prin care societății în cauză i-au fost impuse obligații fiscale suplimentare în materie de TVA și de impozit pe profit.
Această decizie vine în sprijinul contribuabililor cărora la controalele fiscale, le este refuzat dreptul de deducere a TVA pentru achiziții de bunuri și servicii, pe motive că operațiunile comerciale dintre beneficiar și furnizorii săi sunt considerate fictive, angajarea responsabilității beneficiarului pentru caracterul inadecvat al furnizorilor săi și pentru că nu au fost prezentate alte documente justificative în afara facturii fiscale.
Astfel, Tribunalul Cluj a adresat Curții 4 întrebări preliminare, soluționate astfel:
1) În lumina principiului respectării dreptului la apărare, așa cum a fost acesta conturat în jurisprudența Curții până la acest moment […], un act administrativ‑fiscal emis împotriva unui particular poate și trebuie să fie sancționat cu nulitatea expresă în condițiile în care particularul nu a avut posibilitatea să aibă acces la informațiile în baza cărora s‑a emis actul administrativ‑fiscal împotriva sa, în ciuda faptului că în cuprinsul acestuia se face trimitere la unele componente ale dosarului administrativ?
Curtea a decis că, principiul general al dreptului Uniunii al respectării dreptului la apărare trebuie interpretat în sensul că, dacă, în cadrul procedurilor administrative naționale de inspecție și de determinare a bazei de impozitare a taxei pe valoarea adăugată, o persoană impozabilă nu a avut posibilitatea să aibă acces la informațiile care figurează în dosarul său administrativ și care au fost luate în considerare la adoptarea unei decizii administrative care i‑a impus obligații fiscale suplimentare, iar instanța sesizată constată că, în lipsa acestei neregularități, procedura ar fi putut avea un rezultat diferit, acest principiu impune ca această decizie să fie anulată.
2) Se opun principiile neutralității, proporționalității și echivalenței exercitării dreptului de deducere în materie de TVA și în materie de impozit pe profit în cazul unei societăți care are un comportament ireproșabil din punct de vedere fiscal, refuzul exercitării dreptului de deducere în materie de impozit pe profit fiind generat de comportamentul fiscal presupus inadecvat al furnizorilor în baza unor elemente precum lipsa resursei umane, lipsa mijloacelor de transport, dublat de faptul că autoritatea fiscală nu face dovada niciunui demers din care să rezulte angajarea răspunderii fiscale sau penale a respectivilor furnizori?
3) Este compatibilă cu dreptul european o practică națională de condiționare a exercitării dreptului de deducere în materie de TVA și în materie de impozit pe profit de deținerea altor documente justificative în afara facturii fiscale, cum ar fi devize și situații de lucrări, documente justificative suplimentare, care nu sunt în mod clar și precis determinate de legislația fiscală națională?
4) Se poate considera, în lumina jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 17 decembrie 2015, WebMindLicenses (C‑419/14, EU:C:2015:832), că există o fraudă fiscală în condițiile în care o persoană impozabilă realizează achiziții de bunuri și servicii de la o altă persoană impozabilă care beneficiază de un alt regim fiscal decât cel al contribuabilului în cauză?”
Pentru întrebările 2 și 4, Curtea a declarat că, principiile care guvernează aplicarea de către statele membre a regimului comun al taxei pe valoarea adăugată (TVA), în special cele ale neutralității fiscale și securității juridice, trebuie interpretate în sensul că se opun ca, în prezența unor simple bănuieli nesusținute cu dovezi ale administrației fiscale naționale cu privire la realizarea efectivă a operațiunilor economice care au stat la baza emiterii unei facturi fiscale, persoanei impozabile destinatare a acestei facturi să i se refuze dreptul de deducere a TVA‑ului dacă nu este în măsură să furnizeze, în afara facturii menționate, alte elemente care să probeze realitatea operațiunilor economice realizate.
Totodată, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, dreptul persoanelor impozabile de a deduce din TVA‑ul pe care îl datorează, TVA‑ul datorat sau achitat pentru bunurile achiziționate sau pentru serviciile primite în amonte și utilizate în scopul operațiunilor lor taxabile, constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA‑ului instituit de legislația Uniunii.
Curtea subliniază că, și legislația Uniunii în materie de TVA, recunoaște și încurajează combaterea fraudei, a evaziunii fiscale și a eventualelor abuzuri, iar sarcina de a refuza acordarea dreptului de deducere revine autorităților și instanțelor locale, dacă pe baza unor elemente obiective, acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv. Prin urmare, acest drept de deducere poate fi refuzat, numai dacă se stabilește că, persoana impozabilă căreia i-au fost livrate bunurile sau prestate serviciile, știa sau ar fi trebuit să știe că, prin aceste operațiuni participă la o fraudă privind tva-ul. Însă, nu trebuie să i se solicite beneficiarului facturii verificări a căror sarcină nu îi revine, aceste aspecte fiind totuși în sarcina administrației fiscale naționale.
Conform legislației Uniunii Europene în materie de tva, reprezentată de Directiva 2006/112/CE a Consiliului, privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/45/UE, prezentarea de documente suplimentare nu este prevăzută de art.178 litera (a):
„Pentru exercitarea dreptului de deducere, o persoană impozabilă este necesar să îndeplinească următoarele condiții:
(a) pentru deducerile în temeiul articolului 168 litera (a), în ceea ce privește livrarea de bunuri sau prestarea de servicii, aceasta are obligația de a deține o factură emisă în conformitate cu titlul XI capitolul 3 secțiunile 3-6.”