Un angajat dintr-un depozit de curierat rapid observă fum ieșind dintr-o baterie de trotinetă electrică lăsată la încărcat peste noapte. Reacționează aparent corect: ia stingătorul cu pulbere montat pe perete și stinge flăcările vizibile. Cincisprezece minute mai târziu, bateria se reaprinde spontan, fără nicio sursă externă de foc – un fenomen care, pentru cineva obișnuit cu incendiile „clasice”, pare aproape inexplicabil.
Thank you for reading this post, don't forget to subscribe!Ceea ce s-a întâmplat, de fapt, este o reacție cunoscută în literatura tehnică drept thermal runaway (evadare termică): odată ce o celulă litiu-ion depășește o anumită temperatură internă, declanșează o reacție chimică autosusținută, care generează propria căldură și propriul oxigen, indiferent de mediul extern. Un stingător clasic – cu pulbere, spumă sau chiar dioxid de carbon – poate opri flacăra vizibilă la suprafață, dar nu oprește reacția care continuă în interiorul celulelor deteriorate, motiv pentru care reaprinderea, uneori la ore după intervenția inițială, este frecventă.
Bateriile litiu-ion nu se mai regăsesc doar în telefoane și laptopuri. Trotinetele și bicicletele electrice, uneltele electrice portabile, echipamentele medicale mobile, dronele și, tot mai des, vehiculele electrice de serviciu au ajuns parte din dotarea obișnuită a multor locuri de muncă – depozite de curierat, ateliere, birouri cu stații de încărcare pentru mijloacele de mobilitate ale angajaților. Fiecare dintre aceste baterii reprezintă o sursă de risc pe care echiparea clasică de apărare împotriva incendiilor, gândită pentru materiale solide, lichide inflamabile sau instalații electrice obișnuite, nu o acoperă în mod explicit.
Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor și normele generale aprobate prin Ordinul MAI nr. 163/2007 obligă angajatorul să doteze locurile de muncă cu mijloace tehnice de apărare împotriva incendiilor adecvate riscurilor specifice activității desfășurate – nu cu un set generic de stingătoare, ales fără legătură cu ce anume se poate aprinde în spațiul respectiv. Acolo unde o companie depozitează, încarcă sau utilizează echipamente cu baterii litiu-ion în cantități semnificative, un stingător cu pulbere sau cu dioxid de carbon, deși util pentru alte tipuri de incendii, nu răspunde riscului real cu care se confruntă acel loc de muncă.
Pentru acest tip specific de risc au fost dezvoltate stingătoare bazate pe tehnologia AVD (Aqueous Vermiculite Dispersion) – o dispersie de apă cu particule de vermiculită, gândită să acționeze pe trei planuri simultan: reduce propagarea termică de la o celulă la alta, izolează sursa de combustibil și formează, pe măsură ce apa se evaporă, o peliculă tip barieră împotriva oxigenului la suprafața bateriei. Spre deosebire de un stingător obișnuit, care oprește doar flacăra, acest tip de agent este conceput să întrerupă reacția termică internă, reducând semnificativ riscul de reaprindere.
Testarea acestui tip de echipament nu se face după standardele obișnuite pentru stingătoare. NTA 8133:2021 – un standard tehnic dezvoltat în Olanda, primul de acest fel la nivel internațional – reproduce în laborator o evadare termică reală, folosind celule litiu-ion, și evaluează dacă un agent de stingere reușește să stingă activ un astfel de incendiu într-un interval strict de timp. Un stingător destinat acestui risc trebuie, de asemenea, să treacă testul dielectric prevăzut de standardul european EN 3, care verifică faptul că agentul de stingere nu conduce electricitatea – o cerință critică atunci când bateria implicată este încă alimentată sau parțial funcțională.
Diferența dintre a avea „un stingător” la locul de muncă și a avea stingătorul potrivit pentru riscul real prezent acolo devine vizibilă exact în momentul unui incident cu o baterie litiu-ion: un echipament ales corect poate opri o reacție care, altfel, continuă să ardă din interior mult după ce flacăra vizibilă pare stinsă.