Deductibilitatea cheltuielilor cu dobanzile

Conform prevederilor de la art. 40^1 pct.1 si 2 si art. 40^2 din Codul fiscal, modificat prin Legea nr.30/2019

“Art. 40^1 In sensul prezentului capitol, termenii si expresiile de mai jos au urmatoarele semnificatii:

  1. costurile indatorarii – cheltuiala reprezentand dobanda aferenta tuturor formelor de datorii, alte costuri echivalente din punct de vedere economic cu dobanzile, inclusiv alte cheltuieli suportate in legatura cu obtinerea de finantare potrivit reglementarilor legale in vigoare, cum ar fi, dar fara a se limita la acestea: plati in cadrul imprumuturilor cu participare la profit, dobanzi imputate la instrumente cum ar fi obligatiunile convertibile si obligatiunile cu cupon zero, sume in cadrul unor mecanisme de finantare alternative cum ar fi «finantele islamice», costul de finantare al platilor de leasing financiar, dobanda capitalizata inclusa in valoarea contabila a unui activ aferent sau amortizarea dobanzii capitalizate, sume calculate pe baza unui randament al finantarii in temeiul normelor privind preturile de transfer acolo unde este cazul, dobanzi notionale in cadrul unor instrumente financiare derivate sau al unor acorduri de acoperire a riscului aferente imprumuturilor unei entitati, anumite castiguri si pierderi generate de diferentele de curs valutar la imprumuturi si instrumente legate de obtinerea de finantare, comisioane de garantare pentru mecanisme de finantare, comisioane de intermediere si costuri similare aferente imprumuturilor de fonduri;
  2. costurile excedentare ale indatorarii – suma cu care costurile indatorarii unui contribuabil depasesc veniturile din dobanzi si alte venituri echivalente din punct de vedere economic pe care le primeste contribuabilul;

In sensul art. 40^2 („Reguli privind limitarea deductibilitatii dobanzii si a /altor costuri echivalente dobanzii din punct de vedere economic”), diferenta dintre costurile excedentare ale indatorarii, astfel cum sunt definite mai sus, si plafonul deductibil de 1.000.000 euro este dedusa limitat in perioada fiscala in care este suportata, pana la nivelul a 30% din baza de calcul stabilita conform algoritmului prezentat la art.40^2, alin.(2).

Astfel, conform algoritmului mentionat, baza de calcul utilizata pentru stabilirea costurilor excedentare ale indatorarii, deductibile la calculul rezultatului fiscal, o reprezinta diferenta dintre veniturile si cheltuielile inregistrate conform reglementarilor contabile aplicabile, in perioada fiscala de referinta, din care se scad veniturile neimpozabile si la care se adauga cheltuielile cu impozitul pe profit, costurile excedentare ale indatorarii, precum si sumele deductibile reprezentand amortizarea fiscala, determinate potrivit art. 28 din Codul Fiscal.

In conditiile in care baza de calcul are o valoare negativa sau egala cu zero, diferenta dintre costurile excedentare ale indatorarii si plafonul deductibil mentionat anterior este nedeductibila in perioada fiscala de referinta si se reporteaza potrivit art.40^2, alin. (7).

Prin urmare, contribuabilul are dreptul de a deduce, intr-o perioada fiscala, costurile excedentare ale indatorarii pana la plafonul deductibil reprezentat de echivalentul in lei al sumei de 1.000.000 euro calculat la cursul de schimb comunicat de Banca Nationala a Romaniei valabil pentru ultima zi a trimestrului/anului fiscal, dupa caz.

Prin exceptie de la alin. (1) si (4) de la art.40^2, in cazul in care contribuabilul este o entitate independenta, in sensul ca nu face parte dintr-un grup consolidat in scopuri de contabilitate financiara, si nu are nicio intreprindere asociata si niciun sediu permanent, acesta deduce integral costurile excedentare ale indatorarii, in perioada fiscala in care acestea sunt suportate.

Costurile excedentare ale indatorarii care nu pot fi deduse in perioada fiscala de calcul in conformitate cu alin.(1) de la art.40^2  se reporteaza, fara limita de timp, in anii fiscali urmatori in aceleasi conditii de deducere, conform prezentului articol.

Dreptul de reportare al contribuabililor care isi inceteaza existenta ca efect al unei operatiuni de fuziune sau divizare se transfera contribuabililor nou-infiintati, respectiv celor care preiau patrimoniul societatii absorbite sau divizate, dupa caz, proportional cu activele transferate persoanelor juridice beneficiare, potrivit proiectului de fuziune/divizare.

Dreptul de reportare al contribuabililor care nu isi inceteaza existenta ca efect al unei operatiuni de desprindere a unei parti din patrimoniul acestora, transferata ca intreg, se imparte intre acesti contribuabili si cei care preiau partial patrimoniul societatii cedente, dupa caz, proportional cu activele transferate persoanelor juridice beneficiare, potrivit proiectului de divizare, respectiv cu cele mentinute de persoana juridica cedenta.

Astfel, in costurile indatorarii se cuprind elementele care tin si au legatura directa cu imprumurile sau cu orice forma de finantare similara imprumuturilor, cum ar fi: credite bancare pe termen scurt sau lung, credite de la asociati, credite de la orice tip de IFN sau de la alte entitati.

Prin urmare, daca societatea este platitoare de impozit pe profit si face parte dintr-un grup de intreprinderi asociate, poate deduce intr-o perioada fiscala, costurile excedentare ale indatorarii pana la plafonul deductibil de 1.000.000 euro, calculat la cursul de schimb comunicat de BNR valabil pentru ulima zi a trimestrului/anului fiscal, dupa caz.

Diferenta dintre costurile excedentare ale indatorarii si plafonul deductibil este dedusa limitat in perioada fiscala in care este suportata, pana la nivelul a 30% din baza de calcul stabilita la art. 40^2 alin. (2) din Codul fiscal.

In cazul in care societatea este o entitate independenta, in sensul ca nu face parte dintr-un grup consolidat in scopuri de contabilitate financiara, si nu are nicio intreprindere asociata si niciun sediu permanent, acesta deduce integral costurile excedentare ale indatorarii, in perioada fiscala in care acestea sunt suportate.