Context
O societate din România, înregistrată în scopuri de TVA și având cod CAEN 6201 (activități de realizare a software-ului la comandă), încheie un contract cu o firmă din Italia, și ea plătitoare de TVA, pentru dezvoltarea unui program software personalizat. Proiectul presupune deplasarea unui angajat român la sediul clientului din Italia pentru o perioadă de minimum un an.
În acest context, care sunt obligațiile fiscale și declarative ale firmei din România?
Cadrul legal aplicabil
Conform art. 271 alin. (1) lit. c) din Codul fiscal și a normelor de aplicare, crearea de software la comandă este considerată o prestare de servicii. Astfel, dezvoltarea unui program informatic adaptat cerințelor clientului intră sub incidența regimului de TVA aplicabil serviciilor.
În ceea ce privește locul prestării, potrivit art. 278 alin. (2) din Codul fiscal, pentru servicii prestate între persoane impozabile (B2B), locul prestării este considerat statul membru în care este stabilit beneficiarul. În cazul nostru, serviciul este considerat a fi prestat în Italia.
Consecințe fiscale
Având în vedere cele de mai sus, rezultă următoarele:
- Serviciul este neimpozabil în România, impozitul fiind datorat în Italia, acolo unde este stabilit beneficiarul.
- Firma italiană va trata achiziția drept achiziție intracomunitară de servicii, supusă TVA conform legislației italiene.
Obligații declarative ale firmei din România
- Raportare în decontul de TVA (formular 300)
Valoarea serviciilor facturate (fie lunar, fie etapizat) va fi declarată:- La rândul 3: „Livrări de bunuri sau prestări de servicii pentru care locul livrării/prestării este în afara României…”
- Cu detaliere la rândul 3.1: „Prestări de servicii intracomunitare care nu beneficiază de scutire în statul membru în care taxa este datorată”.
- Raportare în declarația recapitulativă (formular 390 VIES)
- Se va completa cu simbolul „P” (prestări intracomunitare de servicii).
Deplasarea angajatului – implicații
Deplasarea unui salariat în Italia nu determină înființarea unui sediu fix pentru firma românească, conform definiției din art. 266 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal.
Pentru a exista un sediu fix, trebuie ca firma să dispună de resurse tehnice și umane proprii în Italia, capabile să presteze servicii în mod regulat către mai mulți clienți. În acest caz, este vorba doar despre delegarea unui salariat, fără înființarea unui punct de lucru permanent.
Delegarea se face conform art. 44 din Codul Muncii, care permite o perioadă de maximum 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii doar cu acordul salariatului.
Este important de menționat că delegarea nu este echivalentă cu detașarea – aceasta din urmă presupune schimbarea temporară a locului de muncă la un alt angajator.
Concluzie
Societatea din România nu are obligația de a se înregistra în scopuri de TVA în Italia și nici de a constitui un sediu fix în acest stat. Serviciile de dezvoltare software personalizate sunt tratate ca prestări intracomunitare, neimpozabile în România, dar supuse regimului de taxare în statul membru al beneficiarului.