Propunere de Ordonanța de urgență pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal

Prevederi ATAD ce se doresc a fi avute in vedere odata cu modificarile Codului fiscal, incepand cu 01.01.2018

În prezent, prevederile Codului fiscal reglementează dispoziții antiabuz legate de tranzacții artificiale, precum și reguli de calcul al rezultatului fiscal care au la bază un mecanism de limitare/nededucere a anumitor tipuri de cheltuieli sau elemente similare acestora care nu concură în mod direct la obținerea veniturilor impozabile (ex.: dobânzile plătite între persoane afiliate, prestările de servicii între persoane afiliate), elemente de cheltuieli considerate a fi purtătoare de riscuri legate de erodarea bazei impozabile.

Pentru îmbunătățirea normelor fiscale naționale destinate combaterii practicilor de evitare a obligațiilor fiscale corespunzătoare impozitului pe profit, se propune transpunerea anticipată față de termenul obligatoriu de transpunere în legislația națională, respectiv 31 decembrie 2018, a prevederilor Directivei 2016/1164/UE a Consiliului din 12 iulie 2016 de stabilire a normelor împotriva practicilor de evitare a obligațiilor fiscale care au incidență directă asupra funcționării pieței interne (ATAD), cu excepția prevederilor referitoare la tratamentul neuniform al elementelor hibride, pentru care termenul de transpunere a fost amânat până la 31 decembrie 2019, potrivit art. 1 pct. 7 din Directiva 2017/952/UE a Consiliului din 29 mai 2017 de modificare a Directivei 2016/1164/UE în ceea ce privește tratamentul neuniform al elementelor hibride care implică țări terțe, din necesitatea transpunerii unitare a acestor prevederi.

ATAD și-a propus să realizeze la nivelul Uniunii Europene un cadru juridic armonizat pentru descurajarea practicilor de evitare a obligațiilor fiscale și garantarea unei impozitări echitabile și eficace în Uniune într-un mod suficient de coerent și de coordonat. Astfel, schemele vizate de ATAD implică situații în care contribuabilii acționează împotriva scopului real al legii, profitând de disparitățile existente între sistemele fiscale naționale, pentru a-și reduce povara fiscală.

Aceste reglementări au avut ca punct de plecare necesitatea de a garanta faptul că impozitele sunt plătite acolo unde sunt generate profiturile și valoarea, considerându-se astfel ca fiind esențial să se restabilească încrederea în echitatea sistemelor fiscale și să se permită guvernelor să își exercite în mod efectiv suveranitatea fiscală.

În același timp, s-a apreciat că stabilirea de norme la nivel comunitar se impune și pentru a consolida nivelul mediu de protecție împotriva planificării fiscale agresive în cadrul pieței interne, în fapt fiind elaborate dispoziții generale, a căror punere în aplicare a fost lăsată în seama statelor membre, având în vedere că acestea sunt mai în măsură să definească elementele specifice în modul cel mai potrivit pentru sistemele lor de impozitare a societăților.

Normele astfel stabilite sunt aplicabile tuturor contribuabililor supuși impozitului pe profit într-un stat membru, inclusiv România, precum și sediilor permanente ale societăților supuse impozitării care pot fi situate într-un alt stat membru (alte state membre) și chiar și sediilor permanente ale entităților cu rezidența fiscală într-un stat terț dacă acestea sunt situate în unul sau mai multe state membre.

În mod particular, rațiunea avută în vedere pentru fiecare dintre aceste domenii a vizat aspecte, precum:

  1. a) Limitarea deductibilității dobânzii – descurajarea finanțărilor la nivelul grupurilor multinaționale, prin limitarea nivelului dobânzilor pe care contribuabilul are dreptul să le deducă într-un an fiscal.
  2. b) Impozitarea la ieșire – garantarea că, în cazul în care contribuabilul transferă active sau își mută rezidența fiscală într-o altă jurisdicţie, valoarea economică a oricărui câștig de capital creat se impozitează, chiar dacă acest câștig nu a fost realizat la momentul ieșirii; impozitul perceput servește scopului de a preveni erodarea bazei impozabile în statul de origine în cazul unui transfer de active în afara jurisdicției de impozitare a acestuia.
  3. c) Regula antiabuz – acoperirea lacunelor care pot exista în ceea ce privește reglementările antiabuz specifice unei țări în lupta împotriva evaziunii fiscale. Aceasta permite autorităților naționale să refuze contribuabililor beneficiile fiscale obținute din aranjamente abuzive.
  4. d) Normele privind societățile străine controlate (SSC) – împiedicarea evitării taxelor interne de către societățile rezidente prin devierea veniturilor către filiale situate în state cu un nivel redus de impozitare, respectiv reatribuirea societății-mamă a veniturilor unei filiale din străinătate controlate, unde impozitarea este redusă, și ca urmare a acestui fapt, societatea-mamă este supusă impozitării pe acest venit în statul său de reședință, de obicei acesta fiind un stat cu fiscalitate ridicată.
  5. e) Tratamentul neuniform al elementelor hibride – evitarea situațiilor de dublă deducere/dublă neimpozitare (în ambele state) sau o deducere de venit într-un stat fără includerea sa în celălalt stat, ca o consecință a existenței unor neconcordanțe între sistemele fiscale existente/tratamentul fiscal aplicabil în cele două state, în cazul contribuabililor ce au structuri transfrontaliere.

 

Propuneri de modificare a impozitul pe profit incepand cu 01.01.2018

Reguli privind limitarea deductibilității dobânzii și a altor costuri echivalente dobânzii din punct de vedere economic

Incepand cu 01.01.2018 costurile excedentare ale îndatorării, astfel cum sunt definite mai jos, care depășesc plafonul deductibil reprezentat de echivalentul în lei al sumei de 200.000 euro calculat la cursul de schimb comunicat de Banca Națională a României valabil pentru ultima zi a trimestrului/anului fiscal, după caz, sunt deduse limitat, în perioada fiscală în care sunt suportate, până la nivelul a 10% din baza stabilită conform algoritmului de calcul prevăzut la aliniatul urmator.

Baza de calcul utilizată pentru stabilirea costurilor excedentare ale îndatorării, deductibile la calculul rezultatului fiscal, o reprezintă diferența dintre veniturile și cheltuielile înregistrate conform reglementărilor contabile aplicabile, în perioada fiscală de referință, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile cu impozitul pe profit, costurile excedentare ale îndatorării, precum și sumele deductibile reprezentând amortizarea fiscală, determinate potrivit art. 28 din Codul Fiscal.

În condiţiile în care baza de calcul are o valoare negativă sau egală cu zero, cheltuielile excedentare ale îndatorării sunt nedeductibile în perioada fiscală de calcul și se reportează potrivit alin. (6).

Prin excepție , în cazul în care contribuabilul este o entitate independentă, în sensul că nu face parte dintr-un grup consolidat în scopuri de contabilitate financiară și nu are nicio întreprindere asociată și niciun sediu permanent, acesta deduce integral costurile excedentare ale îndatorării, în perioada fiscală în care sunt suportate acestea.

Costurile excedentare ale îndatorării care nu pot fi deduse în perioada fiscală de se reportează, fără limită de timp, în anii fiscali următori în aceleași condițiile de deducere, conform celor prezentate mai sus.

Definitii

costurile îndatorării cheltuiala reprezentând dobânda aferentă tuturor formelor de datorii, alte costuri echivalente din punct de vedere economic cu dobânzile, inclusiv alte cheltuieli suportate în legătură cu obținerea de finanțare potrivit reglementărilor legale în vigoare, dar fără a se limita la acestea: plăți în cadrul împrumuturilor cu participare la profit, dobânzi imputate la instrumente cum ar fi obligațiunile convertibile și obligațiunile cu cupon zero, sume în cadrul unor mecanisme de finanțare alternative cum ar fi ”finanțele islamice”, costul de finanțare al plăților de leasing financiar, dobânda capitalizată inclusă în valoarea contabilă a unui activ aferent sau amortizarea dobânzii capitalizate, sume calculate pe baza unui randament al finanțării în temeiul normelor privind prețurile de transfer acolo unde este cazul, dobânzi noționale în cadrul unor instrumente financiare derivate sau al unor acorduri de acoperire a riscului aferente împrumuturilor unei entități, anumite câștiguri și pierderi generate de diferențele de curs valutar la împrumuturi și instrumente legate de obținerea de finanțare, comisioane de garantare pentru mecanisme de finanțare, comisioane de intermediere și costuri similare aferente împrumuturilor de fonduri;

costurile excedentare ale îndatorării suma cu care costurile îndatorării unui contribuabil depășesc veniturile din dobânzi și alte venituri echivalente din punct de vedere economic pe care le primește contribuabilul;

Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor

Potrivit reglementărilor actuale, una dintre condițiile ce trebuie îndeplinite de persoanele juridice române pentru încadrarea în definiția microîntreprinderii este condiția de a realiza la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent venituri ce nu depășesc echivalentul în lei a 500.000 euro. Contribuabilii care înregistrează venituri totale între 500.000 și 1.000.000 euro sunt plătitori de impozit pe profit, potrivit Titlului II din Codul fiscal, aplicând o cotă de impozitare de 16% asupra rezultatului fiscal.

Incepand cu 01.01.2018 se doreste cresterea acestui plafon de la 500.000 euro la 1.000.000 euro.Astfel, dacă în cursul unui an fiscal o microîntreprindere realizează venituri mai mari de 1.000.000 euro, aceasta datorează impozit pe profit, începând cu trimestrul în care s-a depăşit această limită.

Lasă un răspuns